N-am cum sa ma scuz.
Desi, chiar de-ar trebui sa ma scuz, tot n-as face-o.
Mi-a placut, asa cum a fost, cu toate platitudinile, cu toate dialogurile goale, cu toate personajele care parca n-aveau ce cauta acolo, cu tot cu scriitura minimalista... Cum i-a zis Adrian lui Daniel: "Asa, cu toate cacaturile tale", (parafrazand, desigur), asa accept eu cartea asta.
Pentru ca (insereaza expresie vulgara aici), asta e scriitorul roman pe care-l asteptam. Am bucurii la multi autori, si buni si rai, si de-ai tarii mele si de-ai altor meleaguri, da putini sunt cei pe care ii plasez printre favoriti din epoca MEA. Care, asa scrisa cu majuscule cum apare, e chiar micuta - abea din '95 a inceput aceasta epoca revolutionara. (insereaza pufnit dispretuitor)
Majoritatea autorilor care mi-au infierat scrierile lor in cap sunt ori morti, ori pe moarte sau in orice caz trecuti de o varsta respectabila. Scriitori al caror nume gauresc talgerele balantei criticii, cand incearca sa ii judece. Care valoreaza de unii singuri cat o mie de alti scriitori la un loc. Da, sunt la fel de impresionata de operele "greilor" la fel cum au fost alte cinci generatii inaintea mea.
Si totusi.
Si totusi, mie imi place literatura inadaptatilor. O citesc cu un ochi mai clar decat citesc orice altceva pentru ca este literatura vremurilor mele. Irvine Welsh? Cocaina, heroina, copii morti, betii, strazi, violuri. Da, asta suna mai mult a lumea zilelor mele. Chuck Palahniuk? Supra-realismul lui are ceva din gustul amarui al realitatii pe care o mai vad din cand in cand pe strazi, si pe care vreau sa o inteleg, asa incalcita cum e. William Gibson? "High-tech, low-life". Da, asta este literatura pentru care am o pasiune usor vinovata.
Asteptam sa apara in mana mea cartea unui roman care sa scrie asa. Nu e ca si cand l-am cautat asiduu, nu. Sunt dati cand nici macar nu trec pe la zona romanilor din librarii, preferand zona mult-uratilor americani sau poate a britanicilor, care scriu mai des despre asa ceva.
Si apoi.
Si apoi, apare Telespan. Aruncat din gura in gura si dat din mana in mana pe la mine prin scoala ("scoala" e mult spus, mai degraba un cerc restrans de cititori inversunati), a ajuns sa mangaie si palma mea. Am auzit atatea de el: ca te face sa razi, ca merita, ca e cam vulgar, ca asa, ca pe dincolo, in fine... Am zis ca merita sa-i ofer sansa. Nu putea sa strice cu nimic, nici-o carte nu poate.
Si sa vezi.
Si sa vezi cum m-a prins. Instant. Excelent. Vulgar, dur, crud, cu un umor din topor, dar nu orice topor ci ala vechi ascuns in sura, cu coada cat aia de lopata si lama de doua ori cat palma, ruginit si instabil dar care, ce sa vezi, ca toate uneltele "vechi da' bune", isi face treaba mai bine ca lamelele alea mici si tremuricioase pe care unii le mai numesc, mai in gluma, mai in serios, "topor". Dupa cum mai spune profu' de istorie, umor de autobaza. Cu glume de iti vine sa iti dai palme, ca la cat de proaste sunt tu totusi razi.
Incredibil, dar adevarat.
Adrian Green este punctul de congruenta al tuturor lucrurilor pe care societatea le condamna: e gay (insereaza icniri socate), e lenes, n-are prea multa scoala ca nu-i place, nu iubeste pe nimeni ca e prea greu sa iubesti, isi petrece zilele visand la cum o sa castige el un miliard de dolari la cine stie ce concurs televizat, pe care mai apoi ii va cheltui intr-un acces de generozitate fata de el insusi, e prea molau ca sa isi ia o slubja... Este protagonistul tipic al dramei secolului 21 in viziune moderna. Este parca scos dintre paginile lui Palahniuk, iar mie Palahniuk imi place foarte mult.
Asa ratat cum e, Adrian isi gaseste o slujba la trei metri de casa, ca administrator la un cimitir (la negru, bineinteles). Acolo se desfasoara cam tot universul cartii, Green fiind prins intre seful lui ramolit si depresiv, mortii pe care trebuia sa-i vada mai mult decat si-ar fi dorit si familiile celor care urma sa fie ingropati. Intr-un fel, asta devine lumea lui pentru ca i se potriveste ca o manusa: nu are multa treaba de facut, primeste mai multi bani decat merita si are ocazia sa faca, de fapt, ce vrea - adica sa stea pe funduletul lui pretios de homosexual toata ziulica.
Apropo de homosexuali. Acum ceva timp, m-am inscris intr-un proiect de gay-awareness, avand in vedere ca simteam ca trebuie sa lupt si eu pentru ceva si mi-am gasit taman cauza asta, (evitand complet subiectul copiilor care mor de foame), si am citit (o perioada) foarte multa erotica gay. Ceea ce poporul american ar clasifica sub numele de "male-on-male action". Acum, nu stiu daca Telespan asta are veleitati de asemenea gen, dar scenele de sex din carte sunt ex-ce-len-te. Surprinzator, cate lucruri stiu despre sexul intre barbati, dar toate le-am gasit si aici si sunt nu numai descrisi foarte bine, dar si pusi in posturi reale, cu tipuri de preludii reale etc. Un punct bonus pentru asta, avand in vedere ca nu e chiar usor sa scrii o scena de sex intre doi oameni de genuri diferite, daramite sa te aventurezi sa scrii cum si-o iau unu' de la altu' doi barbati.
Ce face Telespan, cred eu, cu cartea asta, este ca incearca sa ofere niste invataturi mai vechi intr-o forma noua. Daca extrapolezi, poti aplica chestia asta la toata literatura zilelor noastre, dar majoritatii scriitorilor pur si simplu nu le iese. In special romanilor. Avem o mana de scriitori seriosi, excelent calibrati... dar pentru alta epoca. Si cand vin cei tineri si iau cu asalt piata de carte, arata mai degraba ca atacul neorganizat al Asociatiei de Tineri cu Sindromul Down (e doar o gluma, nu va impanati asa). Poti sa observi asta de la bloguri pana la carti. Telespan e o exceptie. Asa grosolan cum este, a reusit. Cel putin, pentru mine a reusit.
In sfarsit, las la o parte tot ce poate si bun sau prost in viziunea unui cititor pentru a ma ocupa de partea care mi-a placut, de fapt, cel mai mult: finalul. In speta, ultima pagina. Si mai precis, ultimele trei randuri. Pe care, bineinteles, nu le pot scrie aici, dar mi-au ramas in cap si cred ca e mai bine asa, dupa ce-am citit toata cartea, decat sa le fi vazut de dinainte intr-o recenzie. Tehnic vorbind, este un final de milioane. Se construieste pana la el, pentru ca la ultimele trei randuri sa te lase Manole cu o caramida in mana si sa-ti zica: "Nene, acum pune-o unde vrei tu s-o pui." Si ai doua optiuni, evident: sa o pui in gaura care ameninta sa dezechilibreze toata structura sau sa o adaugi deasupra si sa speri ca va tine asa, data cu chit la mantuiala si lipita mai stramb, ca de, asa se rezolva. Iar ultima propozitie, care de fapt este o interogatie dar ma rog, rezuma excelent si calitatea de om al vulgului dar si pe cea de fiinta moderna al lui Green. Ca personaj, Adrian este definit de ultima lui afirmatie (a se citi intrebare), si prin asta defineste si lumea pe care a creat-o romanul in mintea cititorului.
Telespan, sa rezumam: stii sa scrii despre scene de sex intre homosexuali, stii sa creezi un personaj beton, stii sa analizezi situatia societatii moderne, stii sa faci glume proaste, stii sa le faci din cand in cand si pe alea bune si esti o comoara cand vine vorba de incheierea cartii. Eu zic ca te tii bine.
Pula mea, n-am dreptate?
Ai mai scris, oare, ceva?
(insereaza search pe Google aici)