Ana V.

in vederea largirii experientei mele literare in aria culturala romaneasca, si intr-un spirit prietenesc, domn' profesor de istorie mi-a oferit aceasta... brosura.

nu ma intelegeti gresit. prin 'brosura' nu vreau sa zic o carte proasta, nici macar nu vreau sa indic catre gradul de placere obtinut citind-o, ci pur si simplu catre lungimea ei. nu sunt, si n-am fost niciodata, atrasa de cartile scurte. ca orice cititor, am defectele mele; unul dintre ele este ca am nevoie de volum. carti grase, carti pe care cand pun mana sa imi umple palma, sa citesc la ele mai multe zile, in special pentru ca nu ma satur niciodata de o carte care imi place. nu e bine, stiu. dar, trebuie sa judec si eu cumva cartile, la prima vedere. de n-o fac dupa colerta, o fac dupa numarul de pagini.

pana acum, nu mai citisem nimic de Mircea Diaconu. l-am vazut in 'Filantropica' si in 'Asfalt Tango' si am fost mai mult decat placut surprinsa de munca lui de actor. avand o mare lacuna in zona culturii romanesti (fie ea cinematica, livreasca sau muzicala), sunt intotdeauna fericita cand descopar ceva 'de-al nostru' care imi place. ca actor, l-am apreciat pe Diaconu foarte mult, pentru o munca meritorie si de insemnatate imensa, pentru un simt al comicului dezvoltat, pentru subiectele filmelor in care a jucat si, intr-un final, pentru ceea ce caut eu cel mai mult intr-un actor: expresivitate.

din pacate, ca autor, parca ii lipseste.

sunt constienta ca exista doua motive mari si late pentru care altii s-ar putea sa nu fie de acord cu mine: 1. nu poti sa declari un asemenea lucru dupa lecturarea unei singure carti din scriitura unui autor si 2. cartea de fata trebuie judecata si inteleasa diferit, avand in vedere subiectul ei.

sa vedem. in cazul primului argument, sunt uneori de acord si alteori nu. o pozitie neutra nu aduce niciodata stabilitate, dar nu cred ca cititorul ( sau cel putin eu, ca cititor) cauta cu adevarat stabilitate in lectura, ci chiar opusul: diversitate, actiune, experienta, nou. astfel, parerea mea neutra ajuta la sentimentul de surpriza: poate ca imi voi da seama cum scrie acest autor, poate va trebui sa citesc inca o carte de-a lui ca sa-mi dau seama; nu stiu, nu aspir sa stiu, acest lucru de la inceput. in cazul cartii de fata, parca mi-am dat seama. da, scrie bine, dar mi se pare in majoritar o scriitura plana, la fel de lipsita de asperitati ca o scafarlie cheala. nu-i gasesc greselile, nu-i vad defectele, nu-i gasesc urcus, coboras, drum cu serpentine, nu alerg niciodata, nu ma fofilez discret( cartea in sine nu pare sa impuna nici-un ritm ); mai presus de toate, nu ma atasez de nimic. se poate spune ca asta este alt defect al meu, ca cititor: fictiunea trebuie sa ma faca sa iubesc, sau sa urasc, sa ma enervez sau sa ma bucur, sa zambesc sau sa plang, ca sa lase o impresie asupra mea.

pentru al doilea argument, vin ( in mod evident ) cu o explicatie subiectiva: nici macar subiectul nu m-a atins intr-un mod in care sa iert platitudinea scriiturii. naratorul este un copil, imi veti spune, si daca vrei sa fii sincer cand scrii din punctul de vedere al unui copil, trebuie sa golesti lumea ireala de anumite lucruri ( explicatiile adultilor ) si sa o umpli de altele ( ideile copiilor ). dar, ca sa fiu sincera, mintea acestui copil, in particular, mi s-a parut destul de ... goala. am inteles legaturile abstracte, am inteles ideile tipice unui baietel, am surprins si faptul ca pentru un copil de la tara, gandirea nu prea putea fi complexa, dar personal nu m-a impresionat cu nimic aceasta incercare de a reprezenta ceva ce, ca adult, nu mai poti cuprinde!

in orice caz, cartea primeste de la mine 2,5 stele, cu rotunjirea de rigoare catre trei. nu a trezit nimic, in aproape toata intregimea ei, in afara de sfarsit, care m-a surprins in mod placut si m-a facut sa consider acea jumatate de punct.

sunt, insa, curioasa in legatura cu alte carti ale lui Diaconu si nu cred ca aceasta carte in particular ma va opri de la a mai citi altele scrise de el, pentru a descoperi, poate, ceva care imi place cu adevarat!