
Scrisori Rupte

Cartea in sine nu a fost menita sa mearga vreodata la tipar, avand in vedere ca este compusa din scrisori reale trimise de Tagore nepoatei lui, Indira Devi, in timp ce calatorea cu barca pe raurile din tara lui natala, avand grija de mosiile familiei lui. Scrisorile sunt insa mici bucati de scriitura condensata, pentru ca pe langa descrierea unor conflicte sau a unor trivialitati mundane, Tagore abordeaza idei si teme care marginesc filosofia, pune intrebari legate de religie, de spirit, cauta sa-i explice Indirei misterele lumii si cum le poate conserva, leaga notiuni abstracte impreuna si creeaza imagini putin fantastice, dar inca apartinand lumii noastre.
Tagore are o inclinatie evidenta catre naturalul lumii, catre starile ei nealterate si le venereaza, intr-un fel, acceptand defectele lumii asa cum ii sunt oferite. Apreciaza frumosul in conditie pura, rar pe cel de manufactura; blameaza, printr-un sistem de aluzii (si uneori chiar si direct), interventia omului in masinaria perfecta a lumii.
Pune foarte mult accent pe culori, pe sunete, pe mirosuri - imaginile sunt vivide, clare, le intelegi pentru ca, intr-un fel, le-ai intalnit si tu. Printre lucrurile care au facut cartea asta o experienta foarte placuta este sincretismul sinestezic intalnit de la o pagina la alta. Pentru Tagore, care simtea natura mai acut decat multi altii, imaginile combinate au devenit un element reprezentativ pentru lumea in care traia si un punct de referinta in viata lui.
De altfel, in aceasta lume a lui, oamenii sunt niste umbre in propria lor casa, sunt fazi, comparativ cu fabulosul natural; aportul uman la lume este insignifiant, dar atat cat este, tot dauneaza.
Tagore personifica natura foarte mult; poate din motive estetice, poate pentru ca el chiar asa intelegea lumea, dar exemple pot fi gasite peste tot.
Malurile raului pe care plutim acum sunt foarte inalte si pline de vegetatie. Se mai vad si niste catune. Ce pasnic, ce frumos si ce intim este acest peisaj! Curgand serpuit, raul le daruie ambelor maluri frumusete si afectiune.
In legatura cu imaginea lui despre el insusi in lume:
Cand supusii imi prezinta respectuosi si emotionati cererile lor si functionarii stau deoparte cu mainile impreunate, ma intreb: prin ce le sunt eu oare superior acestor oameni, incat un singur gest de-al meu poate sa le salveze viata sau sa le-o distruga? In fata lor, ma prefac mereu ca sunt o creatura cu totul deosebita de ei, ca sunt stapanul lor si le decid soarta. Ce poate fi mai ciudat decat asta? Sunt si eu un om ca si ei, o biata fiinta sensibila la bucurie si tristete. Cate nevoi marunte nu am si eu in lume? Ce multe lucruri neinsemnate ma fac sa plang in hohote! Cate reusite ale vietii mele depind de buna dispozitie a altora! Taranii acestia simpli, care isi petrec zilele cu gospodaria lor, cu copiii, cu vitele, cu plugurile, nu ma cunosc. Ei nu cred ca ma aseman lor. Somptuozitatea pe care o arat si echipajele pe care le intretin au drept scop sa-i induca in eroare. Imi propuneam sa vin pe jos de la corabie pana la birou. Logofatul a spus ca un intelept: "Nu se poate!". Cine stie, probabil ca astfel m-as fi demistificat in fata supusilor. Oare prestigiul meu se bazeaza pe opinia eronata a acestor oameni? Daca ei mi-ar fi stiut firea adevarata, ar fi recunoscut in mine un semen de-al lor; mereu sunt nevoit sa port o masca pentru a nu-i lasa sa creada acest lucru. Eu nu umblu pe pamantul "vulgar", intrebuintandu-mi propriile picioare, asa cum fac oamenii de rand; un jandarm merge inaintea mea, cu pusca pe umar, alungadu-i cu racnete pe toti, de parca ar fi o obraznicie nemaipomenita sa-mi iasa cineva in cale. Dar cu toata deghizarea asta, cred ca arat exact asa cum sunt. Joc si eu teatru, ca si ceilalti. Toti par a spune: "Ce atatea mofturi? Joaca-ti rolul de rege, daca asa trebuie!" Iar eu imi repet mereu: "Te cunosc, te cunosc!"
Este, astfel, contrariat de propria situatie si nu intelege de ce persoana lui este mai presus decat a altora, din simplul motiv ca se cunoaste pe sine insusi si isi stie firea umana. Logofatul, omul care ii succede ca si grad, stie clar ca misterul trebuie tesut fir cu fir in jurul persoanei si ca nu iti permiti sa desiri panza fragila lasand obiectul veneratiei sa faca aceleasi lucruri ca toti ceilalti - cum ar fi, sa zicem, mersul pe jos.
Mai apoi, momente in care romantizeaza anumite situati; vorbind de tiganii pe care ii vede in fata ferestrei, dincolo de canal, spune:
Imi place sa-i observ. Sunt niste copii ai Pamantului, legati de el. Dar si intre acesti oameni exista atractia frumusetii, si ei se straduie sa se incante unul pe altul. Se nasc oriunde, cresc pe drum si mor unde nimeresc.
Din cele 101 de scrisori publicate in aceasta carte, favorita mea ramane scrisoarea nr. 16, lunga de doar o pagina si un pic, descriere a unei furtuni subite. Extrase:
De parca in cer s-ar fi apucat sa dantuiasca o mie de turci.
Furtuna canta parca din fluierul imblanzitorilor de serpi.
Tunetul norilor nu mai inceta, parea ca undeva in cer o lume intreaga se sfarama in bucati.
Am stat linistit in intuneric, asa cum sta o pasare inchisa in colivie
Motivul pentru care am scris recenzia in limba romana este ca "Scrisori rupte" este o traducere directa din bengaleza in romana, facuta de Anita Bhose, prima traducere de acest fel in tara noastra. Am vrut sa ofer un dram de respect traducerii, care este foarte buna, fluida si expresiva.
Acum, ca l-am gustat, cred ca Tagore o sa mai apara din nou pe rafturile mele!